Alerg intr-o furtuna de necunostinta, alunecand pe gheata de sub picioare, fara macar sa ma gandesc de unde am cazut. Si astfel, incercarea nereusita de a-i da alte forme realitatii imi spulbera si ultimul vis. Am imbratisat spiritul celei mai dragi fiinte, si pentru acele clipe m-am regasit. Am avut din nou 5 ani, nu locuiam aici si, mai puternic ca niciodata, am stiut ca va fi bine.
Recent, am deschis ochii. Vantul puternic s-a calmat, doar ravagiile ce le-a lasat in urma sunt inca prezente. Dorinta mea principala? Cei dragi sa fie fericiti, pentru ca in final sa fiu si eu fericita. Pana la urma, "nu e nimic aici in afara dorintei noastre de a muri cat mai tarziu posibil" (Soni - Andrei Ruse), dar nici ca-mi pasa. Maine, peste doi ani, zece sau saptezeci, e tot una. Mie-mi place viata mea cum a fost pana acum. Si voi da din maini si din picioare sa fie la fel. Traiesc.