2017-01-29




(Șuior, Maramureș)




     Copilăria aduce cu sieși fericirea primelor zile de vară și îmbrățișarea zăpezii așternute în fața casei în ziua de Crăciun, atunci când luminile calde adie în fiecare încăpere sub un voal de mister și uniune familială. Noi, „oamenii mari” însă, uităm să apreciem timpul. În schimb, îi dăm aripi de vultur și îl lăsăm să zboare, asemeni trecătorilor îngândurați, apăsați de greutatea pe care o duc în spate. 
     Mama mea îmi spunea uneori o poveste pe care și ea, la rândul ei, o învățase de la bunica ei: un bătrân necăjit s-a hotărât într-o zi, sătul de problemele sale, să le arunce pe toate într-un sac și să îl ia în târg, în speranța că va găsi altul mai ușor. Ajuns la fața locului, a aruncat o privire în celelalte sacuri adunate, iar când a constatat ce conțin ele, și-a luat propriul sac în spate și s-a întors acasă, dându-și seama de faptul că problemele pe care le resimte sunt doar ale lui și doar el are puterea de a le descoase, fiind deja obișnuit cu ele.
     Cu privirea adormită, încețoșată, amorțim în fața minții noastre. Minte care poate fi confundată cu puterea. În ce constă puterea? Și când ne vom simți sătuli?
     Dimineața îmbie ziua într-o nouă culoare, însă momentele plăcute care sunt presărate asemeni firimiturilor de pâine uităm să le valorificăm. Deținem câteodată mai mult decât avem nevoie și totuși ne trezim nemulțumiți în mijlocul civilizației. În schimb, fiecare anotimp ne arată cât de frumoase și energice sunt sufletele noastre (și oh, cât de norocoși suntem!), atunci când natura își lasă mângâierea asupra grijilor cotidiene și le lasă să zburde pe tărâmuri noi, neexplorate până atunci.




2017-01-20


(hotel „Două veverițe”, Maramureș)



     Îmi ascut auzul în pădurea care ascunde un hotel liniștit, dar plin de viață. Decorul atent ales mă îmbie în tărâmul viselor profunde, multicolore. Nu îmi doresc să evadez de aici, căci holurile le-aș descoperi chiar și singură, în bezna nopții. De cine mi-ar putea fi frică? Pacea care mă cuprinde cutreierând potecile pădurii, stejarii înalți care veghează asupra mea și gândurile libere pe care le las să zboare asemeni porumbeilor din Veneția mă inspiră să mă scufund în iarba deasă presărată cu floricele de toate culorile. Mi-am regăsit locul în acest tărâm desprins parcă dintr-o poveste pentru copii. De ce aș dori să părăsesc tot ceea ce văd, aud sau simt? Care loc ar putea fi mai bun pentru mine, dacă nu acesta? Ia-mă de mână și îți voi arăta vietățile ascunse prin verdeață, așa cum își croiesc drumul ca într-o junglă, dar ferite privirii umane. Suntem, de ce să nu ne bucurăm? Viața, așa cum o știm noi, o croim singuri, iar în fiecare din noi zace un croitor ascuns și timid uneori, dar în același timp plin de răbdare și speranță, care așteaptă să fie descoperit.

2017-01-19



(photo Magnus Lucian)   



     Norii albi acoperă orășelul liniștit, înconjurat de munții semeți, pe care cândva i-am descoperit printre râsete și povești atât de dragi mie. Calmul cerului mă inspiră să-mi redescopăr sufletul atât de amorțit, dar totuși energic, tresărind la fiecare mișcare naturală a lumii. Gheața rece și grea așezată pe pământul bătătorit o las uneori să-mi pătrundă ființa pentru a-mi simți latura sălbatică, acum înconjurată de priviri inocente, dar curioase. Cărările șerpuite în jurul meu mă lasă uneori fără speranță, însă tot ele sunt cele care mă ocrotesc și îmi oferă încredere către viitor. Unele dintre ele, cu ai ei delimitări, mi-aș dori să le pot traversa, căci fiecare cuvânt poate însemna o palmă peste față când sufletul își caută pacea. Controlul îl pierd si îl regăsesc zilnic printre cuvinte scrise în adâncul inimii, dar și printre cele noi, întipărite cu cerneală albastră. Cred cu tărie în franceza bâlbâită pe care o cunosc - ”Tout va bien!” - însă fiecare moment poate însemna o cărămidă în descoperirea sinelui apus, iar călătoria mea a început de mult - ea așteaptă doar să strig ”on board”.
 
 
Copyright © hukiya
Blogger Theme by BloggerThemes Design by Diovo.com