Orb.

Aglomeratia dintre panzele de paianjen si totodata fuga continua in jurul unui tel ambiguu acopera cu usurinta orice raza de libertate.

Eu una am cautat acolo unde nu a existat si am evitat cand n-ar fi trebuit. Am plecat cand ar fi trebuit sa stau si, de fapt, rareori am ramas. Am facut totul pe dos. Nu-mi pare rau pt mine, imi pare rau pt ei caci sunt parte din mine si chiar mai mult de atat. Sunt eu datorita lor, insa de data asta... eu am ramas si ei au plecat. 

Peretii grosi care au ingradit mereu refularea vor cadea la un moment dat, dar pana atunci... libertatea e pura si de cele mai multe ori... oarba.

Arterele explodand curg printre plamani, prin inima deja sfasiata, prin bratele si picioarele lipsite de vlaga. Nu respiri, nu mai ai nevoie de nimeni, te inchizi intr-un cufar al amintirilor, iar apoi arunci cheita. Devi claustrofob intr-o lume in care nimeni nu te recunoaste. Intr-atat incat... nici tu nu mai stii cine esti. Cazi, te ridici si mai cazi de trei ori. Ai inghitit minciuni si le-ai scuipat odata cu toata increderea ta. Mintea abstrusa se sparge in farami de sperante, in visuri nerealizate de teama lor. Cat de bine ii cunosti? Ei nu te vad, tu nu intelegi? Masca ta neagra a creat o perfecta concordanta cu nepasarea lor.

Cine te-a adus aici? Cine sunt ei? Te sufoci, pentru ce? Pentru nimic. Uita-i. Ai fost slaba, dar nu mai e nevoie. Controleaza-te, ia-ti viata in propriile-ti maini si condu-o acolo unde ai dorit mereu. Regaseste-te si arata-te si lor. Pareri de rau... si cui ii va pasa? Tu vei fi departe, dezlantuita de parerile mereu vexatorii.