Sufletul greu, crengi golase acoperite ici colo de frunze ruginii... si ceata groasa isi pune amprenta pe inima mea. Copacii tristi, insotiti de ramuri reci, au ajuns singura mea companie. La mormantul la care astept sa-mi dai un raspuns, petalele florilor de toamna trezesc dare de amintiri lasate in urma mea, pe care mai alunec din cand in cand. Anotimpul? Nu, nu pot da vina pe asa ceva. E absurd, lipsit de logica si importanta. Sunt cum sunt si nu prea mai conteaza de ce. Cautand idealul, admirand perfectul, traind in trecut, iar... muntii in varful carora trebuie sa ajung nu devin mai scunzi nici cu voia mea. Sagetile otravitoare care au ajuns sa-mi strapunga trupul dor... asa cum n-au durut niciodata pana acum.

Si cararea acoperita de crini albi trece pe langa mine nepasatoare...