M-am trezit bantuind printre morminte, urmarind cararea pe care ai lasat-o in urma ta, asteptand acel nici-eu-nu-stiu-ce. Inima-mi este pierduta, alearga nebuna... ca un fluture intr-un borcan. Abisul m-a cuprins din toate partile, sangele imi fierbe in venele arzande, ploaia marunta si deasa imi acopera chipul deja umed din cauza lacrimilor. O ceata murdara ma inconjoara, insa ma agat cu o mana tremuranda de ultima speranta si cu cealalta de trecut, sperand ca totul va trece pe langa mine fara sa ma atinga. Luna mare, rotunda, imi tine din nou companie. Mi-ar placea sa nu fiu singura. Dar e mai bine asa. Pasesc speriata spre vid, grabesc pasul si ajung de unde am pornit. Unde ma indrept si ce caut de fapt aici? Nu mai pot astepta. Oricum nu se intoarce. Sufletu-mi renunta, se trezeste, spera in continuare...si... de ce?