Pentru tine

Am asteptat o ora sa-mi vina in minte inceputul perfect. Vroiam sa-mi vars sufletul, sa spun cat de rau imi pare ca n-am reusit sa ma apropii de tine si sa-mi cer scuze. Dar nu voi face asta. Te cunosc asa cum probabil m-ai cunoscut si tu: mai mult decat altii si mai bine decat credeam. Si asta nu pentru ca erai deschis, nu pentru ca te plangeai si nu pentru ca am vorbit prea mult. Pentru ca nu, nici una dintre aceste variante nu sunt adevarate. Ci pentru ca ea ne lega si ne va lega si de acum incolo. Pentru ca am invatat de la tine ca desi viata nu e asa cum ne-am dori, are parti bune care trebuie privite ca atare. De la tine am invatat ca speranta trebuie sa moara ultima, ca nu e bine sa renuntam niciodata, ca putem glumi si rade chiar daca nimic nu e bine.
Stiu ca ea a avut grija de tine, la fel cum are si de noi si la fel cum si Dumnezeu a stiut ce e mai bine. Da, ai fost si vei ramane bunicul pe care daca nu l-as fi avut, as fi spus ca e bunicul pe care mi l-as dori sa-l am si desi nu ti-am spus-o niciodata... te iubesc si vei ramane mereu in sufletul meu. Am fost certata ca te-am lasat, dar cred in tine, si cum mi s-a zis cand ea nu ne-a spus despre problema ei, a fost decizia ta.
Imi vei lipsi mult, dar... "speranta moare ultima", nu... bunicule?

Intunericul profund si dens in care am alunecat din neatentie e acum pretutindeni. Nici o urma de lumina, nici o raza de speranta... si nici macar prezenta ei nu o simt. Incet, dar sigur, m-am trezit la realitatea perfida: acel intuneric sumbru, un abis patrunzator si lipsit de ajutor. Insa aproape sigur totul e doar in mintea mea.
Imi lipsesc multe, dar altora le lipsesc si mai multe. Totusi, mi-e dor de mama mea, de T., de bunica si de bunicul. Si desi stiu ca a trecut doar o zi, mi-e dor de C. Brazii inalti si negrii si tacerea de piatra care a dominat ziua m-au determinat sa vad totul cu alti ochi; mi-e scarba de mine.