Viata nu e gri, nu e nici roz. Singur ai conceput culorile cenusii pentru a refula nehotararea impaienjenita in jurul privirii, pentru a putea fugi cu pasi hotarati spre un abis asa-zis promitator. Cand te vei trezi? Cand vei inceta sa te lasi orbit de o realitate perfida? Recunoaste, exista doar alb si negru. Un glas voalat te indeamna sa alegi, dar esti atat de slab si neatent in miscari, parca iti lasi sufletul expus tigrilor care nu au vanat de o luna. Unde te grabesti, dupa cine intinzi mana tremuranda? Adevarul nu-l vei regasi gonind in cerc cautand un colt unde te-ai putea feri. Stii ca nu exista. Inceteaza, esti atat de pierdut in propriile minciuni, cand de fapt viata e asa simpla in alb si negru.

Te-am strecurat printre ganduri amortite, printre vise patate de zbucium si ursuleti de catifea. Ti-am furat sufletul si l-am inchis in al meu. Inca e acolo, isi cauta drumul. Te rog, ia-l. Nu stiu cum sa ma comport cu el, nu stiu cum sa-i vorbesc, cum sa-l ating si sa-l alin. Sunt stangace in prezenta sa. Cutreier taramuri apuse, peste care s-a asternut o ceata densa de fum de tigara si continua sa cada o ploaie din orgoliu si frustrare. Te implor, ia-l la tine, stiu ca ai cui sa i-l dai. Il voi nimici, il voi rupe in bucati si le voi arunca in foc. Voi privi cum ard, pana ramane doar scrum, si apoi voi planta rodondendroni in acel loc. Imi pare atat de rau ... dar nu am vointa sa mai actionez altfel in preajma sa. Ia-ti sufletul inapoi. Tu nu sti, dar voi infinge cutitul in el si voi privi cum ramane fara suflare in mana mea.