Arterele explodand curg printre plamani, prin inima deja sfasiata, prin bratele si picioarele lipsite de vlaga. Nu respiri, nu mai ai nevoie de nimeni, te inchizi intr-un cufar al amintirilor, iar apoi arunci cheita. Devi claustrofob intr-o lume in care nimeni nu te recunoaste. Intr-atat incat... nici tu nu mai stii cine esti. Cazi, te ridici si mai cazi de trei ori. Ai inghitit minciuni si le-ai scuipat odata cu toata increderea ta. Mintea abstrusa se sparge in farami de sperante, in visuri nerealizate de teama lor. Cat de bine ii cunosti? Ei nu te vad, tu nu intelegi? Masca ta neagra a creat o perfecta concordanta cu nepasarea lor.

Cine te-a adus aici? Cine sunt ei? Te sufoci, pentru ce? Pentru nimic. Uita-i. Ai fost slaba, dar nu mai e nevoie. Controleaza-te, ia-ti viata in propriile-ti maini si condu-o acolo unde ai dorit mereu. Regaseste-te si arata-te si lor. Pareri de rau... si cui ii va pasa? Tu vei fi departe, dezlantuita de parerile mereu vexatorii.

     Soarele arzator de amiaza patrunde timid printre draperiile groase. Dincolo de ele, un taram viu imbina iarba neagra cu liliecii purpurii si rododendronii albi ca neaua. Locul meu e acolo, in padurea bogata de brazi inalti  unde singuratatea iti devine prieten. Pasesc desculta in iarba uda si imi croiesc propriul drum spre trecut. Ma pierd si ma regasesc intr-un alt corp, intr-un alt eu. Acel eu care s-a destramat si a reinviat cu totul in tine.      

      Crengile puternice se incalcesc pe cerul senin intr-o bolta impunatoare, insa sagetile care m-au indrumat tot timpul acum sunt intortocheate, se raspandesc ici colo si ma ratacesc din nou in labirintul in care am cazut de atatea ori. Cunosc evadarea. O cunosc atat de bine caci e parte din intregul meu... dar acum nu mai depinde de mine.