Intunericul profund si dens in care am alunecat din neatentie e acum pretutindeni. Nici o urma de lumina, nici o raza de speranta... si nici macar prezenta ei nu o simt. Incet, dar sigur, m-am trezit la realitatea perfida: acel intuneric sumbru, un abis patrunzator si lipsit de ajutor. Insa aproape sigur totul e doar in mintea mea.
Imi lipsesc multe, dar altora le lipsesc si mai multe. Totusi, mi-e dor de mama mea, de T., de bunica si de bunicul. Si desi stiu ca a trecut doar o zi, mi-e dor de C. Brazii inalti si negrii si tacerea de piatra care a dominat ziua m-au determinat sa vad totul cu alti ochi; mi-e scarba de mine.